Comunistii Romani

[alexpopeystar68 313]

Servus!

 

Dacă vă mai interesează aşa ceva...

E bine de Stiut ...

 

P.C.R. a fost scos din viata politica fiind subordonat Internationalei comuniste, prin statut. A fost trecut în afara legii prin sentintă judecătorească, considerat fiind subordonat unei puteri străine. Puterea străină era Internationala III Comunistă.

Lenin a declarat război României în 1918 după înfrângerea Armatelor lui Bela Kun de către armata română. Aceasta si explică atitudinea URSS si apoi a Rusiei cu Tezaurul romanesc.

Pentru reîmprospătarea memoriei am scris aceste remarci.

Cu simpatie,

George


COMUNISMUL DIN ROMÂNIA
Veţi înţelege de ce îmi este greu să-l numesc cu titulatura oficială de Partidul Comunist Român.
 
 P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ
 în România.
  
 Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Înainte au existat câţiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţaţi de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian
 Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul
 Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troţki. Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.
 Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceea ce s-a întâmplat mai târziu) Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.
 Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

 SECRETARI AI PCR (PARTIDUL COMUNIST ROMÂN) INTRE 1948 SI 1965 S-A NUMIT PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN

 Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 - 1924) Elek Köblös (1924 - 1927)
 Vitaly Holostenko (1927 - 1931)
 Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 - 1936)
 Boris Ştefanov Mateiev (1936 - 1940)
 Fóriş István (1940 - 1944)
 Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 - 1954)
 Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 - 1955)
 Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 - 1965)
 Nicolae Ceauşescu (1965 - 1989)
 
 Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Griviţa 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker. Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej. Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.
 În timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 - 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii. Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

 Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.
 A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprăvitului de la Scorniceşti.
 A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el! Datorită lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din România a fost o formă de despotism asiatic
ridicol. Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate să fie condusă după frustrările şi bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gheorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.
 
 Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor element alogene. S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.
 
 JUDECAŢI ŞI DVS.:
 
 Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn
 Teohari Georgescu născut Burach Teskovich
 Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin
 Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel
 Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman
 Liouba Kişinevschi
 Leonte Rautu născut Lev Oigenstein
 Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev
 Vasile Luca născut Lukacs Laszlo
 Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef
 Silviu Brucan născut Saul Brukner
 Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko
 Walter Roman născut Ernő Neuländer
 Miron Constantinescu născut Mehr Kohn
 Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg
 Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon
 Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann
 Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,
 Avram Bunaciu născut Abraham Gutman
 Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn
 Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann
 Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa
 Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev
 Ion Vinţe născut Vincze János
 Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg
 Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh
 Mihai Florescu născut Misha Iakobi
 Ana Toma născută Ana Grossman
 Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu
 Moises Haupt
 Ştefan Coller (Koller)
 Feller Moritz
 
 DOMENIUL CULTURAL
 
 Aurel Baranga născut Ariel Leibovich
 Marcel Breslaşu născut Mark Breslau
 Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld
 Nina Cassian născută Renée Annie Cassian
 Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg
 Alexandru Graur născut Alter Brauer
 Alexandru Toma născut Solomon Moscovici
 Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru
 Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank
 A. E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky
 Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn
 Alexandru Jar născut Alexander Avram
 Mihail Davidoglu născut Moise Davidson
 Ion Vitner născut Iţic Wittner
 Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman
 
 VECHI ILEGALISTI:
 
 Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler
 Haia Lifschitz
 Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg
 Zina Brâncu născută Haia Grinberg
 Bela Breiner
 Petru Năvodaru născut Petr Fischer
 Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman
 Belu Zilber născut Herbert Zilber
 Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch
 Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel
 Remus Koffler
 Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker
 Ştrul Zigelboïm
 Petre Lupu născut Wolf Pressman
 Leon Lichtblau
 
 E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români. Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid
 comunist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940. Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles,
 barbaria unora nu justifică alte barbarii. Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?
 E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti. De ce oare faptele unor evrei din anii '50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?
 Responsabilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebui oare recunoscută şi asumată?
 Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.
 Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.
 E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II-lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?
 Când comunismul anilor '60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor "minunata" invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!
 Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza "antisemitismului românesc"!
 Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 şi 60 tăia, spânzura şi demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein), iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.
 Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.
 E mult? E greu?
 
 În 1984, câteva călugărite carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II-lea, mănăstirea s-a mutat din
 fostul lagăr în 1993. Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III-lea Reich»?
 De altfel, el ar şti multe, din familie! Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi. Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»? Dar despre desemnarea aceleași persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»? Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.
 DAR ... TOTUŞI...